Risipirea moștenirii harice
Frați creștini,
Duminica aceasta, Sfânta Biserică Creștin Ortodoxă, în efortul de pregătire a clerului și credincioșilor pentru marele Post al Paștelui care va începe pe 15 Martie și se va sfârși pe 1 Mai, ne pune din nou față în față cu capodopera pildelor rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos și anume Pilda Fiului Risipitor, relatată în capitolul 15 a evanghelistului Luca.
Toate exemplele pildice spuse de Domnul Iisus sunt borne de referință ale fiecărui individ pentru a-și raporta propria trăire la exemplele personajelor pozitive expuse în fiecare pildă, însă niciuna pare-se că nu egalează frumusețea literară, autenticitatea și regăsirea fiecăruia dintre noi în măcar unul dintre personajele expuse acolo.
Cine poate pretinde că această Pildă nu îl caracterizează într-o mai mică sau mai mare măsură? Câți dintre noi nu ne regăsim în acel fiu ce forțează mâna Tatălui său pentru a obține moștenirea pentru ca mai apoi să o cheltuie într-un mod nesăbuit? Nu cred că este nimeni să nu înțeleagă că aici este vorba de „moștenirea harică” a fiecăruia, moștenire garantată și oferită de Dumnezeu Tatăl la concepția fiecărui suflet. Sunt extrem de rari oamenii care aleg ca orice „mărgăritar” haric oferit de Dumnezeu să-l pună în slujba lui Dumnezeu și a semenilor, cei mai mulți dintre noi considerăm darurile harice precum niște lucruri ce ni se cuvin, niște lucruri pe care le moștenim prin codul genetic al părinților și avem dreptul să le cheltuim după bunul nostru plac și la discreția noastră. Nu este așa fraților. Dumnezeu a sădit în fiecare dintre noi o sumedenie de daruri harice pe care le-a pus în mâna unei conștiințe cu discernământ, care trebuie să le pună în slujba lui Dumnezeu, în propășirea proprie și beneficiul întregii comunități în care viețuim.
Atunci când noi nu suntem măcar conștienți de această realitate și folosim darurile lui Dumnezeu doar pentru propria noastră satisfacție, fiul risipitor din Pildă devine o oglindă pentru noi care reflectă propriul nostru chip și comportament rebel, căruia nu-i mai pasă nici măcar de lacrimile Tatălui lăsat în urmă privind în zare cum noi alegem drumul pierzaniei și al autodistrugerii.
Unii poate nu se regăsesc în personajul fiului risipitor, în schimb haideți să trecem la celălalt personaj, care din punct de vedere teologic este și mai împătimit și dubios - fratele fiului risipitor rămas acasă, aparent cuminte și grijuliu față de casa Tatălui, dar care nu găsește resurse suficiente să se bucure de întoarcerea fratelui său de pe drumul dezastrului. Avem noi oare puterea de a ierta un astfel de frate? Putem noi oare să ne bucurăm împreună cu Tatăl de întoarcerea fratelui acasă? Cei mai mulți putem, atât timp cât nu vom fi văduviți de partea noastră de moștenire și nu trebuie să facem vreun efort în plus. Pentru întoarcerea fiului risipitor a fost nevoie de efort. Să ne gândim la gestul Tatălui care zi de zi ieșea în zare privind, oare nu se întoarce „păcătosul” acesta acasă, adică la credința și în staulul bisericii? Slujbașii de la curtea Tatălui au depus și ei efort la întoarcerea fiului risipitor prin junghierea vițelului, prin pregătirea ospățului, prin gătirea acestuia cu haina cea scumpă, prin punerea inelului în mâna sa. Toate acestea au necesitat energie, efort depus, pentru ca bucuria să fie deplină prin întoarcerea fiului risipitor.
„The Return of the Prodigal Son” by Rembrandt - Hermitage Museum, Saint Petersburg
Oare noi unde ne aflăm? Avem determinarea să primim cu bucurie și să acomodăm pe un frate de-al nostru ce se întoarce la credință, sau alunecăm grabnic pe toboganul judecății fratelui care și-a cheltuit moștenirea harică într-un mod desfrânat?
Fraților, cu siguranță Pilda se referă la Tatăl nostru care este în Cer, Tatăl nostru care stă cu mâna streașină la ochi așteptându-ne pe fiecare să ne „venim în sine” și să lepădăm calea pierzării, să ne întoarcem la Biserică și într-un sfârșit acasă, adică în Împărăția lui Dumnezeu cea gătită oamenilor drepți. Dacă noi avem dificultate să găsim drumul Bisericii, este imposibil ca din hățișurile vieții acesteia atât de complicate să găsim drumul spre Împărăția de Sus. Nu există o reconfigurare a traseului către Rai decât prin Biserică, nu există o scurtătură prin care să scoatem Biserica din traseul vieții noastre.
Este timpul mai mult decât oricând ca fiecare să ne venim în sine, să spunem că este de ajuns, că ne-am săturat de roșcovele porcilor și vrem Acasă să gustăm din dulcea mâncare duhovnicească care este Trupul și Sângele Domnului, prin Sfânta Împărtășanie. Nu contează cât de zdrențuită ne este haina albă a Botezului, nu contează cât de zdrelit și răvășit ne este sufletul. Astăzi este timpul să spunem „De ajuns, vreau Acasă”, căci Tatăl nostru ne așteaptă cu drag și cu brațele deschise să ne înfieze din nou, să ne cârpească haina pe care diavolul a zdrențuit-o și a batjocorit moștenirea noastră harică în moduri inimaginabile. Dacă cu Dumnezeu toate sunt cu putință, oare cum să nu fie cu putință iertarea unui păcătos și re-înfierea acestuia?
Observăm în această Pildă cum libertinajul uman devine un adevărat lagăr și o robie a păcatului care ne face din părtași ai Trupului Domnului în mâncători din mâncarea necurată a porcilor. Este plină de tâlc această Pildă, este o pagină a Sfintei Scripturi ce a făcut milioane și milioane de oameni de-a lungul celor 2,000 de ani de creștinism să-și revină în sine și să se lepede de viața vicioasă, să-și revină în sine, să se scuture și să zică „Astăzi mă voi întoarce în Casa Tatălui meu, m-am săturat de gustul acesta dulce amar al păcatului. Voi merge în Casa Tatălui fără „pretenții de mesean” așa cum spunea celebrul cântec al anilor 80 „menestrelul”, chiar dacă știu că El din Bunătate mă va primi așa cum sunt.”
Oare câți frați de-ai noștri de credință trăiesc în zona metropolitană Atlanta fără a ști că are Dumnezeu o Casă în Lilburn în care și-ar putea găsi mângâierea sufletească, că există un Sfânt Potir din care s-ar putea împărtăși cu o Mâncare ce te va face să nu mai flămânzești pururi? Pentru toți aceștia să ne rugăm dragi cititori ai acestor rânduri. Frățiile voastre sunt convins că vă aflați în Casa Tatălui, dar pentru cei ce aleargă zbuciumați căutându-și un dram de fericire duhovnicească. Atunci când unul dintre aceștia se va întoarce, noi să fim cu mare luare aminte să nu cădem în greșeala fratelui mai mare ce l-a respins pe el. Să îl primim cu brațele desfăcute și să-i zicem bun venit în Casa Tatălui nostru.
Dumnezeu să continue să binecuvânteze comunitatea noastră și să aibă răbdare cu fiecare dintre noi. Poate unii suntem deja pe drumul spre Casa Tatălui, să ne pregătim sufletește de Dumnezeiasca și fericita întâlnire.
Părintele George Acsente.