Voință, Rațiune și Sentiment

„Dacă Dumnezeu ne cunoaște în profunzime și știe tainele sufletului nostru, care mai este scopul străduinței noastre de a ne mântui sufletul dacă El este atotcunoscător?”- întrebare de la ultima sesiune de studiu biblic.

Fiecare dintre noi am avut întrebări existențiale îndată ce am început să gândim critic, cele mai frecvente fiind în legătură cu scopul existenței noastre sau predestinația lui Dumnezeu. Este absolut corect să ne punem astfel de întrebări cognitive, dar de îndată ce începem să ne cunoaștem credința noastră în Dumnezeu și Sfintele Scripturi, descoperim că predestinația este străină de teologia creștin-ortodoxă.

Omul a fost făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, fiind înzestrat cu cele trei mari atribute dumnezeiești: Voință, Rațiune și Sentiment. Dacă Rațiunea și Sentimentul ne fac ființe cu discernământ și empatice, deosebindu-ne categoric de regnul animal, Voința este atributul ce ne face o creație absolut liberă și responsabilă în fața lui Dumnezeu și a legilor pământești pentru deciziile noastre. În termeni laici sau filosofici, Voința este cunoscută sub sintagma „liberul arbitru” care înseamnă același lucru.

Omului, încă de la Creație, i s-a oferit libertate și drept de a stăpâni peste toate vietățile pământului, însă a fost făcut și responsabil peste faptele sale atunci când i s-a poruncit să nu consume din pomul cunoștinței binelui și răului. Știm cu toții rezultatul, omul este ispitit de diavol și cade în neascultare, făcând cunoștință cu răul, cu moartea și cu blestemul, toate acestea fiindu-i străine înainte de cădere. „Viață și moarte ți-am pus Eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tai” - Deuteronom 30:19. Observăm aici cum Dumnezeu îngăduie omului și după cădere să rămână autonom în decizii, cu voință liberă și cu discernământ, rămânând într-o permanentă alegere.

Mergând un pic mai în profunzime cu acest aspect al voinței libere, dilema creștinului se adâncește cugetând la chemarea credincioșilor la ascultare. Fie că suntem mireni, dar mai ales în rândul monahilor, cu toții suntem chemați să facem ascultare de un duhovnic. Trebuie să știm că voința liberă nu încetează nici atunci când intrăm sub ascultarea unui duhovnic, însăși decizia proprie de a intra sub ascultare reprezintă manifestarea voinței libere. Opțiunea de a intra sub ascultare este o conștientizare că tainicele cunoștințe ale credinței sunt limitate iar harul lui Dumnezeu și „sfătuirea” unui duhovnic ne ajută să „cumpărăm înțelepciune” așa cum ne vorbește Pilda din buletinul de astăzi.

Nu întâmplător am subliniat cuvântul „sfătuire”. Oricine ar fi duhovnicul nostru de care facem ascultare, consultarea cu acesta rămâne la gradul de „sfat”, fără a ne îngrădi libertatea de a alege liber. Nu de puține ori ne găsim în fața duhovnicului la spovedanie mărturisind că, cu toate sfaturile și înțelepciunea primită, tot voia noastră am făcut și ne simțim vinovați pentru asta. Este clar că ascultarea nu exclude voința proprie, nici nu ar avea cum căci altfel ar afecta dihotomia ființei umane.

Voința liberă mai reiese și din faptul că noi înșine alegem să mergem la duhovnic să ne spovedim, făcând astfel ascultare de cuvintele Sfintei Scripturi „De câte ori vei cădea, ridică-te și te vei mântui”.

Singurul loc unde voința proprie ne este parțial afectată este poate în temniță, însă aceasta este o situație de corectare și îndreptare, impusă de lege unui individ care înainte de a încălca legea civică, încalcă cu siguranță legea lui Dumnezeu.

Mă rog ca fiecare dintre noi să-și păstreze demnitatea și voința proprie pentru a alege și a face doar ce este plăcut lui Dumnezeu.

Părintele George Acsente.