„Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit” - Matei 25-35

Iubiți credincioși și credincioase,

În virtutea evenimentelor meteorologice din această săptămână și canalizarea rugăciunilor noastre din Biserică și de acasă către cei afectați, consider potrivit să aștern câteva gânduri despre felul cum trebuie să acționăm fiecare dintre noi atunci când Dumnezeu ne cheamă la acțiune prin diverse circumstanțe.

Mulți dintre noi știm că guvernul american consideră bisericile „locuri sensibile” unde nu este recomandată intervenția în forță nici chiar când acestea adăpostesc credincioși ce sunt expuși deportărilor, ori faptul că statutul și regulamentul bisericii nu guvernează constituția statală însă au o importanță semnificativă în camera de judecată, sau faptul că biserica este încadrată ca organizație non-profit de categoria 501 c(3). Însă, în același timp, bisericile sunt considerate de autoritățile federale ca potențiale adăposturi (shelters) atunci când situația o cere și o regiune și populația ei sunt afectate de vreo calamitate naturală ori artificială. Calamitatea naturală mai este numită în popor și „din voia Domnului” (Act of God) pe când calamitatea nenaturală sau artificială se referă, Doamne ferește-ne, la dezastre în urma unor atacuri externe.

De mult timp, metropola în care noi locuim, Atlanta, nu a mai fost nevoită să-și deschidă porțile pentru refugiații din calea catastrofelor naturale, așa cum a făcut-o masiv în August 2005 când, în timpul uraganului Katrina, milioane de oameni au fost evacuați din zona de jos a Golfului Mexic, în special locuitori ai orașului New Orleans, rezidenți ai statului Louisiana și cei de-a lungul râului Mississippi. Atunci rezidenții georgieni au primit pe toți nu doar cu brațele deschise, dar și cu ușile propriilor locuințe și ale bisericilor lor foarte larg deschise. Cu toată amabilitatea georgienilor și ale celor din statele vecine, totuși în urma acelei catastrofe au pierit peste 1,200 de persoane, majoritatea din cauza încăpățânării lor de a rămâne în zonele afectate, în ciuda avertismentele autorităților, precum au rămas și curtenii în gradina casei lui Anna și Caiafa așteptând să „vadă sfârșitul” la procesul Domnului Iisus.

După 13 ani, iată-ne din nou pe noi georgienii încercați de Dumnezeu, Cel ce observă credința noastră, să vadă în ce personaj ne regăsim fiecare dintre noi. Mă refer aici la pilda spusă de Domnul Iisus în Evanghelia de la Luca 10-30 cu acel om lovit și jefuit și neajutat de preot sau de levit ci doar de un alt om străin de credința și neamul lui și anume de un Samarinean milostiv care a „făcut” milă cu el. Cu siguranță și ceilalți doi au simțit fiorul milei văzându-și un seamăn jefuit și lovit, însă nu doar gramaticală este diferența între „a-ți fi” milă și „a face milă”. A „face milă” implică un efort, un timp oferit, valoare, o afacere pierdută poate. Tocmai aceasta vrea Dumnezeu să vadă de la cea mai scumpă și complexă creație a Sa, suntem mai preocupați de valoarea noastră ori de suferința fratelui căzut pe marginea șanțului în suferință?

Vă vorbeam Duminică despre brațul vertical al Sfintei Cruci care ne unește cu Dumnezeu și de brațul orizontal al Sfintei Cruci care ne unește cu semenii noștri. De multe ori și eu mă întrebam oare de ce este brațul vertical al Crucii mai impunător decât cel orizontal? Firesc, noi oamenii, în manifestarea credinței noastre, avem tendința de a ne focaliza uneori aproape complet pe legătura noastră directă cu Dumnezeu, lăsând în plan secundar interacțiunea cu semenii noștri și cu nevoile acestora. Metaforic vorbind, probabil crucea Maicii Tereza din Calcutta sau cea a Sfântului Ierarh Nicolae, oameni sfinți ce au fost supra înclinați către suferința celor în nevoi, avea o altă configurație decât a noastră.

Avem nevoie să balansăm timpul nostru, mai ales timpul pe care îl dedicăm lui Dumnezeu. Doar afundându-ne în rugăciune închiși în cămara sufletului nostru fără a ne păsa de suferința celor din jur, nu reprezentăm un Creștin Ortodox autentic, ci trebuie să deschidem ușa cămării sufletului nostru pentru a pătrunde Lumina lui Dumnezeu și mai apoi de la sine se va deschide și ușa casei noastre pentru a primi pe cei ce caută un adăpost fugind din fața urgiei.

S-a umplut inima mea de bucurie aflând că mai mulți creștini din parohia noastră și-au deschis ușa cămării lor pentru a-i primi pe alți români de-ai noștri (în general studenți sezonieri) plecați de pe coastele Carolinelor să-și caute un adăpost. Românii sunt oameni ospitalieri și calzi din fire însă migrarea lor în această lume liberă și individualistă îi poate arunca în întunericul zgârceniei și al nepăsării. Să nu fie la noi aceasta, noi să îndeplinim ce spune Evanghelistul Matei în capitolul 25: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit”. Aceste virtuți caracterizează un Român adevărat care a învățat din vremuri îndepărtate ce înseamnă ospitalitatea.

Avem exemplu de ospitalitate pe Patriarhul Avraam în Vechiul Testament, când s-a întâlnit cu Sfânta Treime la Stejarul din Mamvri. Cum ar fi fost să se scuze Avraam precum că nu este casa pregătită pentru oaspeți, ori că Sarra, femeia sa, era prea aspră și neprimitoare de străini. Avem exemplu pe vameșul Zaheu care, ne spune evanghelistul, l-a primit pe Domnul Iisus în casa sa „cu bucurie” când a fost strigat pe nume de Domnul în sicamor.

Amploarea acestui uragan a fost una moderată, însă ori de câte ori va fi nevoie în viitor, fiți recunoscători pentru faptul că locuiți în această metropolă care este cât de cât ocrotită de Dumnezeu și nu avem uragane, tornade sau cutremure în exces. Fiți recunoscători și „faceți milă” cu cei afectați precum a „făcut milă” și Samarineanul milostiv. Alegeți să fiți Samarinean și luați-i exemplul lui și nu al celorlalți doi, al preotului și al levitului. Luați toate acestea ca pe un test al lui Dumnezeu cu fiecare în parte, imaginați-vă coborând din Ierusalim spre Ierihon și regăsindu-vă în fața acelui scenariu din parabola Samarineanului milostiv.

Dacă în viitor Dumnezeu ne va încerca și mai mult de cât a făcut-o în această săptămână, nu vă sfiiți să deschideți ușa bisericii noastre, indiferent de cine va fi ea păstorită, pentru a adăposti pe cei neadăpostiți, pentru a vă consolida și brațul orizontal al Crucii care ne conduce la aproapele nostru.

Câteva rânduri mai sus vă vorbeam despre ospitalitatea poporului nostru. Cum să uitam și să nu luăm exemplul celei de-a doua Regine a României, Regina Maria, cunoscută sub pseudonimul de „mama răniților”, care umbla pe front oblojind rănile soldaților și mângâindu-i pe răniți cu bunătatea vorbelor sale, cum să uitam de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Iustinian Marina care a murit pe un pat sărăcăcios al spitalului Elias răpus de inimă rea văzând bisericile dărâmate de cutremurul din '77 și văzându-și câțiva frați teologi zdrobiți și uciși de zidurile seminarului din București prăvălit la cutremur, cum să uitam acele clișee ce rulau pe ecranul televizorului în timpul Revoluției din '89 când civilii duceau mâncare și ceai cald soldaților pe străzile înghețate și însângerate ale Bucureștiului după ce armata a trecut de partea poporului? Acestea sunt clișeele ce ne caracterizează pe noi și la care trebuie să aspirăm fiecare dacă dorim să trăim deplin credința noastră în Duh Ortodox.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toți cu al Său Har și iubire de oameni.

Părintele George Acsente.

ReflecțiiFlorian Ion