„Să nu uiți Darie. Să nu uiți.” - „Desculț” de Zaharia Stancu

Frați creștini.

Acest îndemn „Să nu uiți” primit de poetul liric Zaharia Stancu în romanul autobiografic „Desculț” are o rezonanță aparte pentru fiecare dintre noi cei de astăzi, în mod special când reflectăm la istoria recentă a poporului nostru.

Este greu de imaginat, chiar pentru noi cei ce suntem în jurul vârstei de 40-50 de ani și trăim într-o lume democratică și liberă, cum anii nașterii noastre au fost marcați de o perioadă întunecată și halucinantă a istoriei poporului nostru, când mii și mii de oameni au suferit îngrozitor pentru credința și demnitatea Poporului Român. Am spus că este greu de imaginat chiar și pentru noi cei care chiar dacă nu am gustat amărăciunea paharului suferinței regimului opresiv comunist, deși am trăit sfârșitul acelor vremuri triste, ne aducem aminte măcar din istorie despre cea mai mare suferință trăită de viețuitorii acelor meleaguri.

Cred statornic că a fost cea mai mare suferință a poporului nostru din toate timpurile, nici chiar invaziile barbare sau cele otomane ce impuneau biruri greu de suportat nu au adus o astfel de suferință asupra poporului nostru cum a fost suferința emanată de regimul totalitar și dictatorial al comuniștilor timp de patru decenii.

Dacă oștile barbare cotropeau, subjugau și pârjoleau totul în cale, totuși era o suferință adusă de lifte străine, însă suferința suferită de români din partea românilor pe timpul prigoanei comuniste a fost mult mai usturătoare și suferința fraților noștri a lăsat răni mult mai adânci în memoria noastră.

Noi cei de astăzi și cei de după noi trebuie să ascultăm ecoul strigătelor tuturor celor ce au suferit sub acest regim. „Să nu uiți Darie” ne spun prea puținele monumente înălțate în memoria acestor oameni sfinți în memoria noastră, chiar dacă Biserica, cu tristețe trebuie să o spunem, nu i-a oficiat (încă) canonic declarându-i sfinți.

Doar o lege de prin 2011 declara ziua de 9 Martie zi de comemorare a victimelor regimului comunist. Este îmbucurător că autoritățile s-au gândit la o zi de comemorare a acestor oameni sfinți, mă refer la aceștia ca „oameni sfinți” gândindu-mă că majoritatea dintre ei au suferit și au îndurat până la moarte în mod special pentru apărarea credinței în Dumnezeu, nelepădându-se de aceasta nici când picioarele le erau zdrobite de torționari precum cele ale Mântuitorului Hristos pe Golgota.

Data aleasă de autorități pentru comemorare corespunde (cu siguranță nu întâmplător) cu ziua de comemorare a Sfinților 40 de Mucenici din Sevasta, sfinți ce au fost uciși în mod barbar, fiind înghețați într-un lac. Această zi de 9 Martie, când îi prăznuim pe cei 40 de Mucenici, este o zi extrem de importantă pentru noi creștinii, fapt pentru care unii consideră (în mod exagerat cred eu) nepotrivit să pomenim și pe Sfinții închisorilor comuniste. Argumentul este că s-ar umbri importanța praznicului celor 40 de mucenici și faptul că printre cei ce au suferit sau au pierit sub acest gulag au fost și creștini de alte confesiuni sau chiar ne-creștini.

Personal consider exagerate ambele argumente, doar trebuie să ascultăm pe cei ca Pastorul Richard Wurmbrand (un evreu convertit la creștinism, ca și Nicolae Steinhardt) vorbind despre experiențele avute în închisorile de la Pitești sau Aiud alături de marii duhovnici și prieteni adevărați cum ar fi Părintele Calciu-Dumitreasa sau Părintele Sofian Boghiu. Citind mărturiile lor înțelegem mult mai bine cum suferința îi unește pe oameni, suferința ne face să înțelegem mai bine că Dumnezeu nu ne va judeca după confesiune ci după credința și sinceritatea din sufletul nostru.

Să fim fiecare dintre noi un „Darie” și să ne educăm copiii și nepoții noștri să fie un „Darie”, să le spunem că a fost o perioadă de aproape 40 de ani din istoria noastră a românilor când iadul s-a dezlănțuit pe pământ, săpând adânc la temelia credinței noastre. Unii au fost slabi și au căzut, alții au ales calea de mijloc și au supraviețuit, însă am avut și eroi ai acelor vremuri care au pătimit și au îndurat chiar și moartea. Au fost mulți care au gustat paharul amar al suferinței, enorm de mulți care au întâlnit moartea în celulele reci ale închisorilor. De vizităm Aiudul de lângă Alba Iulia facem cunoștință cu „Râpa Robilor” unde parcă auzim ecoul gemetelor celor torturați până la ultima suflare. Cum să nu fim un „Darie” și să vărsăm o lacrimă pentru acești Sfinți Martiri ai neamului nostru ce L-au ținut prezent pe Dumnezeu prin credința lor în seva poporului nostru, L-au ținut pe Dumnezeu ostatic, metaforic vorbind, pe meleagurile țării noastre, atunci când mulți se lepădau de El de frică ori din fobia pierderii locului de muncă?

Nu mai contează că numele lor a fost Calciu, Wurmbrand sau Steinhardt, acești apărători ai credinței noastre merită respectul nostru și al generațiilor următoare pentru că au avut tăria să respingă ideologia atee a comunismului. Acești oameni au reprezentat crema culturii și a naționalismului românesc al acelor vremuri, au avut ceva ce mulți dintre noi astăzi nu mai avem când ne intimidăm parcă în fața unor organizații gen Institutul Elie Wiesel ce a obținut de la guvern lege împotriva comemorării și pomenirii numelor acestor oameni sfinți. Cum să ne fie rușine ori frică să pomenim numele lui Radu Gyr sau să-i recitam poezia „Iisus în celulă”? Chiar atât de mult s-a diminuat credința unora?

Ce au reținut unii despre Părintele Gheorghe Calciu a fost doar faptul că a cedat în urma torturii și și-a lovit proprii camarazi de celulă. Mai contează pentru aceștia că și-a scurs propriul sânge în gamelă pentru a administra bunului prieten și frate în credință Costache Oprișan un medicament fabricat rudimentar din propriul său sânge? Mă întreb oare câți dintre noi nu am ceda măcar temporar, dacă nu definitiv, în fața torturilor inimaginabile? Părintele Calciu nu a negat niciodată faptul că a avut momente de slăbiciune, în schimb pocăința arătată de el în Zarca Aiudului nu a arătat-o nimeni, devotamentul pentru slujirea lui Dumnezeu după cei 21 de ani de preoție nu l-au avut mulți.

„Să nu uiți Darie” niciodată despre Sfântul Iustin Pârvu, cel supranumit de ortodocșii profunzi „adevăratul Patriarh al României” - să mă ierte Dumnezeu și Prea Fericitul Patriarh Teoctist, însă așa era cunoscut în tenebrele ortodoxiei Părintele Iustin Pârvu, așa de mult îl iubea pe Dumnezeu și turma de sub toiagul păstoririi, ca un adevărat Patriarh.

Suntem asigurați de Hristos că Credința și Biserica nu vor putea fi biruite nici de „porțile iadului” însă putem spune că din aceasta perioadă grea de patru decenii, datorită acestor oameni sfinți, nu am fost nevoiți să avem un moment zero al credinței noastre la căderea comunismului. Datorită lor credința a dăinuit și a fost poate uneori mai intensă decât în aceste vremuri când libertatea parcă ne încețoșează mintea, făcându-ne uneori să ne simțim nemuritori.

Dumnezeu, pentru rugăciunile tuturor sfinților, să ne binecuvânteze.

Părintele George Acsente.